» 
alemán árabe búlgaro checo chino coreano croata danés eslovaco esloveno español estonio farsi finlandés francés griego hebreo hindù húngaro indonesio inglés islandés italiano japonés letón lituano malgache neerlandés noruego polaco portugués rumano ruso serbio sueco tailandès turco vietnamita
alemán árabe búlgaro checo chino coreano croata danés eslovaco esloveno español estonio farsi finlandés francés griego hebreo hindù húngaro indonesio inglés islandés italiano japonés letón lituano malgache neerlandés noruego polaco portugués rumano ruso serbio sueco tailandès turco vietnamita

definición - Ion Proca

definición de Ion Proca (Wikipedia)

   Publicidad ▼

Wikipedia

Bun venit la Wikipedia! Dacă doriţi să contribuiţi vă invităm să vă înregistraţi/autentificaţi.

Ion Proca

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Cuprins1 Date biografice şi opera 2 Traduceri 3 Premii4 Referinţe critice



Cuprins

Date biografice şi opera

Ion Proca se naşte la 1 decembrie 1945 în satul Ciocana Veche, comuna Coloniţa, judeţul Lăpuşna, fiind primul fiu al Zenoviei şi al lui Toader Proca.Tatăl poetului (1916-1990) a fost agricultor, iar mama casnică (1921-2000). Bunicul viitorului poet, Onofrei Graur, a participat la primul război mondial şi a fost 6 ani prizonier în Germania. A fost ţăran înstărit. Bunelul de pe linie paternă, Ion Proca, originar din Budeşti, a ţinut crâşmă în centrul satului, numele lui este amintit în Anuarul de industrie, agricultură şi comerţ din anul 1932.

1945-1955 Îşi petrece copilăria la Coloniţa şi Budeşti. În 1948 se naşte sora sa, botezată cu numele Nina. La întoarcerea din război tatăl se angajează impegat la căile ferate din Chişinău, astfel salvând familia de foamete, pentru că devenise posesorul unei cartele de produse alimentare.

1953-1961 Este elev la şcoala de 7 clase din Coloniţa. Participă la festivalurile raionale ale elevilor. În 1962 se naşte fratele Victor.

1961-1964 Îşi continuă studiile la şcoala nr.1 din Chişinău. După clasa a 10 trece la seral şi termină 11 clase la şcoala nr. 26 din Schinoasa, actualmente gimnaziul nr 42. Îi are ca profesori pe Pavel Lebedev, Ion Busuioc, Lidia Bezrucico, Anatol Boşneaga, Vasile Pricop ş.a.

1961-1965 În 1963 debutează cu un ciclu de versuri în săptămânalul Cultura Moldovei. La sfârşit de an, într-o cronică de totalizare a anului literar, este numit printre tinerii promiţători în ale poeziei alături de Nicolae Esinencu, Aurel Ciocanu, Vasile Fulga ş. a.

1964- 1966Este ostaş în termen în oraşul Gorki (Nijni-Novgorod). Publică versuri şi proză la Cultura şi Tinerimea Moldovei, precum şi în ziarele militare Krasnaya Zvezda şi Na straje.

1967-1972 Urmează cursurile Facultăţii de Litere (secţia Ziaristică) a Universităţii de Stat din Chişinău. Publică în ziarul universitar tablete, schiţe, poezii, traduceri. Este ghidat de redactorii Ion Ciocanu şi Dumitru Coval. Frecventează cenaclul de la facultate, dar şi cel de la Biblioteca Naţională (fosta Biblioteca Republicană N. Krupskaia) şi de pe lângă Tinerimea Moldovei. Publică versuri în ziarul Tinerimea Moldovei şi revista Moldova.

1972-1974 Este repartizat la redacţia ziarului raional Biruitorul din Criuleni. I se propune postul de redactor-şef adjunct pentru traducerea din limba rusă. Este nevoit să-şi scrie articolele în limba rusă. Majoritatea colaboratorilor erau moldoveni şi adjunctul i-a îndemnat să scrie pe limba lor. Acest caz a stârnit mare zâzanie în colectiv. Redactorul-şef, Maria Anaşkina, a emis un ordin de concediere a redactorului adjunct, pentru sabotare.Va fi invitat la secţiile securităţii de stat din Dubăsari şi Orhei. Timp de doi ani numele lui nu va apare în presa scrisă. Cu mare greu se angajează redactor la Moldova-film.

1975-1978 Este redactor la Moldova-film. În scurta sa carieră de cineast este ajutat şi protejat de redactorul şi scenaristul Dumitru Olărescu, de cameramanii Vasile Boiangiu, Gheorghe Gheorghiţă, Ion Bolboceanu, de regizorii Tamara Iakovlev, Teodor Bocănescu, Andrei Buruiană, Iacob Burghiu.

1975 La 16 noiembrie se naşte primul fiu, botezat Iulian.

1979-1981 Este angajat la Tinerimea Moldovei, pe vremea redactorului-şef Mihai Guzun, în funcţia de şef al secţiei Scrisori. Îi are colegi pe Dinu şi Viorel Mihail, Sergiu Manea, Ion Şcerbin, Gheorghe Bolohan, Ana Rotaru, Vsevolod Ciornei, Constantin Munteanu, Constantin Olteanu, Sandu Mihailov, Vasile Botnaru, Ana Clipa, Silvia şi Valeriu Rogozenco, Nicolae Culev, Iurie Vition, Ioan Mânăscurtă, Iurie Bălan, pictorul Andrei Ţurcanu, fotoreporterul Voldemar Safulin.

1981-1991 Timp de un deceniu va deţine funcţia de şef al secţiei Scrisori la revista Femeia Moldovei. Rubrica sa Duminicile sufletului va trezi duioase ecouri în inimile celor peste 240 mii de cititoare, cel mai mare tiraj pentru acele vremuri. Oficiosul Moldova socialistă avea un tiraj de 160 mii de exemplare.

1982La editura Cartea Moldovenească apare volumul Pe un mugure de pământ.

1985 La 19 ianuarie se naşte al doilea fiu, botezat Ionuţ.La 4 decembrie se naşte fiica Cristina.

1989Scoate de sub tipar cartea Prispe de sâmbătă seara.

1991-1998 Secretar general la redacţia revistei Glasul Naţiunii.

1993Apar volumele Peţitor de vânt, La Ţâpova-n chilie.

1997La editura Plugarul apare volumul Noi nu mai vrem pământ.

1998-2003 Funcţionar la Ministerul Mediului în Direcţia Mass-media şi Relaţii cu publicul cumulând şi postul de Secretar general de redacţie la Glasul Naţiunii.

2000-2001Apar volumele: Mama Evei, Coloniţa infinitului.

2005La editura Grafema Libris apar volumele: Părinţii, Ridicarea.

2006La editura Grafema Libris apare volumul Grigorie condamnat la glorie.

2003-2008Redactor-şef adjunct, apoi redactor-şef la Glasul Naţiunii, începând cu anul 2008 publicaţia revine la denumirea veche Glasul. Apar "La oină" şi "Poiana cu heruvimi".

2008 La editura Grafema Libris sunt in curs de apariţie următoarele volume: Scrisori din prăvălia raiului, Mai aproape de departe, O viaţă cât o moarte de lungă.

Traduceri

1980 Дождь и ветер / Ион Прока ; пер. К. Селиновский // Молодежь Молдовы . – 1980. – 22 ноябр. Мое село! ; Отечество мое! / Ион Прока ; пер. c молд. И. Стадников // Молодежь Молдовы. – 1980. – 4 окт. Родина / Ион Прока ; пер. c молд. Л. Фельшер // Молодежь Молдовы. – 1980. – 28 окт.

1989 Телефоны ; Колодец ; Зверинец ; Печка / Ион Прока // Юный ленинец. – 1989. – 20 янв.

1990 Дедушка / Ион Прока ; пер. Ж. Кириченко // Звездочка. – 1990. – Nr 2. – C. 5.

1991 Детство ; Мое село! ; Отечество мое! ; Манекены ; Дождь и ветер ; Слепой ; Вечность ; Городское ; Помнишь ту старую липу... ; На прямом луче звезды .... / Ион Прока ; пер. И. Стадников и др. // Факел. – 1991. – 29 март. – C. 9.124. Дойна ; Любимая, как мало до смерти осталось... ; Жатва ; Ноктюрн / Ион Прока ; пер. Л. Фельшер и др. // Факел. – 1991. – 12 апр. – C. 5.

2008 Намек на вечность : [стихи] / Ион Прока // Голоса Сибири : лит. aльманах / сост. : М. Кулникова, В. Тогилев. – Кемерово, 2008. – Вып. 7. – C. 777-794.Содержание : Автопортрет ; Воды ; Нормально ; Коронация Фабрика поэзии ; Воскресные дни господа ; Валаур ; Ожидание ; Космос ; Мамалыга ; Прилетает птица ; Родители ; Творчество ; Старьевщики ; Интерьер ; Возрождение ; Благодарение ; Холст желаний ; Намёк на бессмертие ; Изнанка атеизма ; Гениальность Женщины, жаждущей меня с младенчества ; Две пары лошадей ; Под колесами колесницы ; Цветочный базар ; Одежда напрокат ; Гадание ; Игра.


PREMII

1981 - Premiul Uniunii Jurnaliştilor pentru cea mai bună lucrare a anului;1985 - Premiul Uniunii Jurnaliştilor pentru cea mai bună lucrare a anului;1987 - Premiul Radioteleviziunii pentru piesa radiofonică „Demolarea”;2004 - Premiul Ministerului Culturii pentru piesa „Vâltoarea”; 2006 - Premiul Asociaţiei Presei Independente la Concursul Naţional „Localităţi înfrăţite”;2008 - Premiul Uniunii Teatrale „Thalia” pentru cartea "Grigorie condamnat la glorie".

DIPLOME

1981 - Diploma MAI pentru cele mai bune creaţii ale anului;1993 - Diploma Consiliului judeţean Tecuci;2002 - Diploma teatrului de marionete Galaţi pentru cel mai bun scenariu.



REFERINŢE CRITICE

Apariţia cărţii Noi nu mai vrem pământ, adusă astăzi în discuţie la Vatra Românească este un eveniment remarcabil pentru literatura română de pe ambele maluri ale Prutului. Am ascultat laudele aduse de scriitorii Valentin Borda, Ion Ţugui, Florentin Popescu, Leonida Lari, Mihai Prepeliţă, Anatol Ciocanu.Vreau să spun pentru cei prezenţi, că noi basarabenii, avem un destin dramatic. Presa bolşevică din Basarabia ne zice că suntem vânduţi românilor, iar presa de la Bucureşti ne califică kaghebişti, bolşevici, iar eu am fost poreclit şi kazak.Noi, acei curajoşi, mai spunem câte un vers cu subtext. Dar Anatol Plugaru a venit direct, ca un nebun frumos, cum zicea Fănuş Neagu. A lovit direct. E clar că în aceeaşi zi au lovit şi în el. L-au aruncat în afara societăţii. Pe urmă au venit timpuri mai frumoase şi-l găsim în fruntea securităţii naţionale. A naţionalizat jumătate din ea. Ce facem cu Plugaru? Îl distrugem, îl scoatem din Basarabia? Vă rog să mă iertaţi, eu privesc lucrurile creştineşte, fără să apăr comunismul. Şi uite că astăzi a devenit şi poet. Şi mă bucur. A fost o mare surpriză Plugaru pentru mine. Ion Proca nu a fost o surpriză, pentru că este un minunat ziarist şi făcea o ziaristică foarte poematică. Avea la revista Femeia Moldovei rubrica Duminicile sufletului. Eu citeam prozele lui ca pe nişte poeme”

Grigore VIERU,Bucureşti, Vatra Românească,20 noiembrie, 1997

Poetul Coloanei infinite

Conform celor afirmate cu promtitudine de către Tudor Palladi, cunoscut şi apreciat poet, eseist, critic literar, bardul – colegul Ion Proca de la Coloniţa cea infinită ne face să cunoaştem încă şi încă o dată însemnele, semnificaţia de manifestare a metaforei, poetul Coloniţei insuflându-ne „încrederea noastră în viabilitatea unei atare lirici menite de a ne lumina din interior”, lucru ce-i revine şi catrenului aforistic al luminii din cartea Părinţii de acelaşi Ion Proca: „Femeia s-a nascut din floare,/ Dar mai mândră este ea./ Cine creşte-n trup un soare / mai frumos va lumina.”Iar ca un ecou la aceste avalanşe de recuceriri solare ale lumii, se manifestă cu certitudine sentimentul ce distinge, evidenţiază Nevinovatul poem, una din lucrările de rezistenţă, având multiple deschideri spre gândurile lui cunoscând vibraţiile inimii: „Sunt bucuros că pot să plâng/pe firul ierbii care m-a înţărcat.”Acelaşi neobişnuit fir al ierbii (infinite, se înţelege (ne aduce din nou la Coloniţa nesfârşitului (poemul Sătucul meu), de unde răzbat accente de manifestări poetice ce se contopesc, în cele din urmă, la modul firescului, cu propria fiinţă. Poetul Ion Proca ştie a lucra cu verbul şi în mai multe ipostaze acest verb e pus să atingă însăşi marginea unor confesiuni lirice avizate să deschidă porţi largi nu doar de orizonturi, ci şi de coloane cereşti, coloane transparente, invizibile, în cele din urmă: „Sătucul meu,/ Te rog ma iartă/ C-am fost şi sânt/ un pai de vânt,” simplitatea aceasta ducând la aerul filosofic captivant, presupunînd verticalitatea însăşi: „De-atunce-s drum,/ Arar cărare, / Şi-mi curg pe mâini/ Cereşti izvoare.”Săpăturile mitice ale lui Ion Proca prin spaţiile cuvintelor „cereşti”, aeriene, zburătoare, cosmice reînnoiesc poezia cu esenţe şi mai semnificative prin modalitatea poetului absolut aparte de a apropia de noi lucruri, s-ar părea distanţate, lucruri de dincolo de geana zării: „Cerul mă ia de mâini/ ca pe-un cocor rănit/ şi-n albastre adâncimi/ se scurge cu mine/într-un lânced infinit.” Cu atât mai mult că în chiar imediata vecinătate a poemului simbolic „Scurgere”, poetul Ion Proca vorbeşte de unul din marele secrete ale înaintemergătorului nostru, Tudor Arghezi, accentuându-se că acesta „purta o cazma/ în loc de creion/ şi avea o caznă: /potrivitele cuvinte/ să le vadă aurite/printre flori de mucegai/ pe la gurile de rai.”Să fie cazmaua şi unul din instrumentele preferate în truda zilnică, persistentă şi neclintită a lui Ion Proca?

      Cu atât mai mult că acelaşi Ion Proca, încă la 1967, adică la începuturi înclina spre perfecţiunea artei, apelând la doinele fără precedent ale Mariei Tănase, iar despre marele Nicolae Sulac, stăpânitorul cântecului nostru popular, Ion Proca vorbeşte doar cu şoapta lacrimii de dincoace şi de dincolo de noi: „Nu e zvoană, e-adevăr, / A plecat Sulac în cer...”

Şi încă un factor esenţial, preponderent covârşitor. Multe suflete poetice de la noi şi de pretutindeni apleca-tu-s-au către icoana părinţilor din preajmă. La acest capitol, gingaş şi suav, poetul Ion Proca se afirmă extrem de metafizic, călăuzitor, profund meditativ, stăpânind cu desăvârşire fiorul reflecţiei sufleteşti, de durată: „Cât avem părinţi bătrâni/ Pe o palmă de pământ,/ Apa va urca-n fântâni, / Plânsul va sui-n descânt”.Poetul Ion Proca, fiind un creator de excepţie, fiind înzestrat cu vocaţie aparte, este şi bine echipat: are cazma de potrivit cuvintele, şoapta lacrimii sale sufleteşti cucereşte situaţii nebănuite, iar Coloniţa infinită îi deschide orizonturi şi vatre părinteşti, botezate de lume Toader şi Zinovia.Să fie şi poezia lui Proca un miracol? Un miracol asemeni coloanelor infinite...

Gheorghe CIOCOIÎn stol de iuerunci


Ţăranii mei nu au nici unde plânge

Sensul crunt al cumplitei, dar adevăratei fraze, e că ţăranul nostru de azi nu are nici cui să se plângă – nimeni nu-i mai ascultă nenorocirile, nimeni nu-i mai alină mâhnirile, nimeni din cei sus puşi şi din cei mai puţin suspuşi – nu mai ţin cont de doleanţele lui, de nevoile lui şi ale copiilor lui... De atâta şi sacramentalul titlu Noi nu mai vrem pământ. Proca – poetul este elegiac, pesimist, dar categoric:”Cânt simplu, omeneşte/ ţărâna născătoare/, dar ea se prăpădeşte/ şi moare sub picioare”. Sau în O poveste prea amară: „Ţărani ca în Moldova vei găsi mai rar/ trăesc pân-cad pe brânci,/ dar n-au un leu în buzunar/ şi nici de paie în opinci”...Textul cărţii, pe lângă balade, este însăilat cu dăruire şi mult suflet din bocete, rugăciuni, motive de psalmi şi chiar blesteme „a la Coşbuc”. Dar aceasta este situaţia – dezastruoasă, lipsită de perspectivă, păgubitoare, nemiluită de Cel de Sus şi fără raza elementară a unei perspective – situaţia ajungerii cu funia la par şi cuţitului la os: „Ce-ai făcut din noi, Stăpâne,/ că pe faţă ne-am brăzdat/ şi-am ajuns slugă la câine,/ şi păpuşă la-mpărat?”De ce am ajuns să avem şcoli bătute în cuie şi învăţători pe drumuri de comerţ? Ce fel de oameni suntem noi? Şi ne întrebăm şi noi, precum ne întreabă autorii :Cine, Doamne sfinteE Stăpân în astă Ţară?Şi dacă nu se ştie cine e Stăpânul – „Se bea la nunţi până se plânge/se bea la praznic pân-se cântă!” – superbă această baladă a lui Ion Proca!Nu mă mai miră de loc apariţia acestei cărţi atât de triste şi atât de dureroase, dar atât de adevărate: timpul, sfârşitul apocaliptic de veac va dicta şi alte asemenea cărţi – la o imensitate de o şi mai profundă şi mai aprigă trăire a actului social. Astăzi când „prezent sau viitor – nimic nu valorează” trebuie să ne punem în fiecare zi şi oră hamletiana întrebare – A fi sau a nu fi? Şi încă întrebarea din izvodul sfânt al existenţei strămoşeşti: „Ce fel de neam vom fi mâine? Unde vor ajunge copiii noştri? Ce vor spune despre noi?”Menţionez că acest volum a fost conceput ca un strigăt, ca o fulgerare de cuţit în bezna nopţii, ca un geamăt, ca un semn de exclamare. Şi tot atât de repede a fost scris cu gura arsă de respiraţie, de durere şi de osândă. De atâta sunt balade care poartă semnul nefericit al grabei, al nedefinitivării, al gratuităţii, al simplismului sunt piese care distonează faţă de sinceritatea din Pământ din buzunare, din paginile In memoriam dedicate martirei Lidia Istrati, Întrebarea de apoi şi Orice împărat, De sub pământ eu voi întinde mâna.

Anatol CIOCANU


O carte rotundăEu vă amintesc din capul locului că sunt de două ori emoţionat. În primul rând, este pentru întâia oară când întâlnesc un piblic atât de rafinat, atât de dulce în această casă.Şi în al doilea rând, pentru că sunt încă sub influenţa puternicului impact pe care sufletul şi spiritul meu l-au avut citind această carte. Vreau să vă spun că de alaltăieri, când printr-o întâmplare, mă aflam la altă lansare de carte, mi-a parvenit acest volum Noi nu mai vrem pământ şi până astăzi sunt sub Hello-ul de fascinaţie al acestei cărţi. Acest volum care nu se vrea nicicum să fie unitar, nici n-ar putea, de vreme ce are trei autori – doi poeţi şi un pictor, reprezintă de fapt o dublă stare de spirit al confraţilor noştri de peste Prut, acest ceas al istoriei naţionale, ce prezintă o stare de spirit al poeţilor care au dat grai şi metaforă acestor foarte profunde şi zguduitoare poeme.E greu să găseşti numitorul comun al acestei cărţi, pe care au scris-o Ion Proca şi Anatol Plugaru. Dar ceea ce uimeşte din capul locului e faptul că deşi este scrisă de doi autori, cartea rămâne totuşi unitară. Cu exemplul clasic din literatura noastră al lui Anghel şi al lui Iosif, care au scris cartea Caleidoscopul lui Camelia, eu nu cunosc alt caz în care doi poeţi să-şi pună condeiul în ideea realizării unei singure cărţi atât de rotunde, atât de frumoase, atât de zguduitoare prin idei, prin trăiri atât de fermecătoare, prin metaforă. Eu am avut faţă de mulţi de aici avantajul de a fi printre primii cititori. Dacă veţi citi şi simplul sumar al cărţii, veţi vedea că ea a fost scrisă într-un fel de transă poetică. Chiar şi titlurile poeziilor sunt de o fluiditate, de o armonie şi muzicalitate care spune totul. Mergând mai departe şi parcurgând textele vom vedea că avem realmente o panoramă a Basarabiei de astăzi. Nu o panoramă lirică, ceea ce probabil este mult mai important şi mult mai impresionant dacă am fi avut o monografie de altă natură cu trăsături ştiinţifice. Am vrut să aleg nişte poezii să le citez. Mărturisesc că mi-a fost foarte greu în ideea că dacă aş fi ales una sau zece, aş fi fost pândit de pericolul de a păcătui, dând la o parte altele. Toate sunt frumoase, toate se parcurg cu multă plăcere, cu multă bucurie. Ceea ce mi se pare că nu-i deloc neglijabil, sunt realizate într-o formulă poetică nu numai originală şi cursivă, dar şi care, folosesc o expresie mai puţin proprie criticii literare, care merg direct la suflet. Eu nu i-am cunoscut pe autori, astăzi îi văd pentru prima dată, ca să zic aşa, în carne şi oase, numele dânşilor îmi erau cunoscute, dar mărturisesc că nu prea citisem din creaţia domniilor lor. În 1992, când m-am ocupat şi eu de o antologie, o făcuse un poet, tot basarabean şi el, mi-a părut rău că nu am putut introduce acolo câteva nume noi. Cu o altă ocazie voi încerca să-mi îndrept această greşeală, care nu a depins de mine.La Noi nu mai vrem pământ voi adăuga: cartea este rotundă în două planuri. Aş zice în plan istoric pleacă de la popularul poem al lui Coşbuc şi ajunge la noi interpretări pe care poeţii de astăzi le dau la 103 ani după ce poetul din Hordoul Năsăudului scrisese celebra lui creaţie, ajunsă în cărţile de şcoală şi prezentă pe buzele tuturor. După 103 ani cei doi poeţi vin şi dau noi interpretări ei nu mai vor pământ, nu mai vor decât anumite condiţii şi explică cum ar vrea să vadă acest pământ eliberat, purificat. Eliberat în primul rând de cei care-l întinează prin înrobire, prin necinste, prin lucruri mai puţin sincere şi mai puţin curate. Vor un pământ pe care să-l lucreze, pe care să-l transmită viitorimii în toată frumuseţea lui. De aceea, cred eu, volumul celor doi poeţi se înscrie şi ca o frumoasă şi foarte subtilă pledoarie pentru frumuseţe, pentru lucruri cinstite, pentru demnitate. Altfel, ar putea fi luată şi ca un lammentto, ca un bocet, un bocet al Basarabiei, rostit de aceşti doi autori. Aş adăuga, nu este un bocet fără finalitate, care nu duce nicăieri. Dimpotrivă, este un bocet, aş zice, constructiv în care transpar nişte idei cu totul meritorii, idei care cred că animă un întreg spaţiu biografic aflat unde ştim că se află şi care ne doare pe toţi din motivele pe care le ştim şi le cunoaştem. Fireşte, despre această carte, care în opinia mea este efectiv nu numai un eveniment editorial pentru că e scrisă cum e scrisă, pentru că are ce are între copertele ei, ci şi prntru felul în care a apărut.Este un eveniment editorial şi chiar antologic pentru prestaţia de carte care se face nu numai în Basarabia, se face în toată România. Iată că în condiţiile în care fel de fel de edituri mai mari sau mai mici, mai bănoase sau mai sărăcăcioase scot tot felul de cărţi, cei doi autori Proca şi Plugaru, reuşesc să dea o carte care este în egală măsură şi un album, este un album de artă.

Florentin POPESCU,Vatra Românească,Bucureşti


Ion Proca scrie de demult, a publicat versuri de multe ori în paginile publicaţiilor periodice. Versul său e cel tradiţional, întovărăşit de expresii neaoşe, asamblat cu imagini de culoarea şi aroma grinzilor împovărate de busuioc şi gutui. În ele domneşte atmosfera nostalgică a copilăriei şi a dorului pentru casa părintească, satul natal, pentru tot ce ne leagă, e adevărat mai mult sentimental, de acest meleag strămoşesc. Multe imagini evocă crâmpeie şi figuri din satul natal, autorul pretinzând să ne elaboreze o biografie concretă a baştinei.Se evidenţiază prin prospeţimea imaginilor şi originalitatea discursului poetic următoarele poezii: La casa cu grinzi bătrâne, Trece luna peste nori. Sentimental ca un pitpalac, Gloria din spice, Tată, cântecul meu, În lunga lui aşteptare, Părinţi, Nimic comun, Şi numai mama, Nici chiar în vis, Spovedania întâia, Spovedania a doua, Spovedania a treia, Spovedania a patra, Inima doinei, De la Creangă amintire, Inimă de Căpriana ş. a.

Gheorghe MAZILU


Ion Proca are sentimentul trăirii responsabile şi personale, multe din poemele lui alimentând indirect încrederea noastră în viabilitatea unei atare lirici menite a ne lumina din interior şi a ne purifica şi prin intermediul cuvântului scris.

                                                                                  Tudor PALLADI              

Ion Proca face poezie din orice fapt de viaţă, din orice gând fugar, cu toate că, de multe ori, circumstanţialitatea e mult mai ostentativă, părelnică, pretextuală, autorul refuzînd să rămână înglobat în truismele referenţialului mai mult decît îi este necesar să-i extragă sâmburele de ironic, semnificaţia ascunsă, ambrozia zeiască ce i-ar putea legitima punerea în rost poetic.

                                                                                      Ionel NECULA

Observatorul de Tecuci

                                         

Ion Proca este un vitalist care celebrează faptele derizorii ale existenţei : prânzurile pantagruelice, colocviile bahice prelungite şi, fireşte femeia cea seducătoare de plăceri şi necazuri. Ne reamintim că G. Călinescu, împotriva curentului general de apreciere, socotea creaţia lui Bacovia drept o operă minoră pentru că îi lipseşte dimensiunea metafizică a existenţei.Dacă nu ar fi o declaraţie riscantă, chiar deplorată, am zice, că Ion Proca refuză programatic dimensiunea metafizică, extrăgîndu-şi stările lirice exclusiv din universul fizic al existenţei sale. E un juisor, căutător de senzaţii gustative, auditive, olfactive ori vizuale, de unde şi fixarea sa foarte fermă în lumea concretă, de unde şi o anume înţelepciune ţărănească, să nu-i zicem filosofie – a cotidianismului banal.

                                                                                    Aureliu GOCI

O antologie de referinţă

Poetul Ion Proca vine la noi dintr-un debut îndepărtat în revista Cultura pe vreme când încă era elev la Coloniţa. A făcut temeinic o şcoală gazetărească şi una literară, convingându-ne că fiorul liric este omniprezent. Poet autentic, fiu devotat al metaforei, dar şi un profund păstrător de tradiţii, el vine în faţa noastră cu volumul antologic Părinţi (editura Grafema Libris) în care a adunat toată zestrea lui poetică 1959-2005.Diverse stări, o lunecare prin timp, o încercare de a trece pe hârtie zvâcnirea sinceră a unor sentimente. Pentru unii tematic reci şi străine, pentru alţii foarte sincere şi personale. Dar cine v-a parcurge acest volum v-a descoperi crezul poetic, acea coloană secretă pe care trebuie s-o aibă fiecare autor. Este ca un motto, care-i descrie viaţa, destinul de la început şi până la final.

Ars poeticaEu niciodată nu am scris din ciudă,nici încercai la vreun curent s-adercăci poezia mi-a fost soră, rudăşi am păzit-o de tăios hanger.

Mi-au dat-o unii în obrazc-aş fi bucolic, un grăunte,nesăbuit şi iute ca un praz,un şoarece la tălpi de munte.

Nu-i detest, nu am sudalme,ci ca o tânără şi însorită zila naşterea poeţilor eu bat din palmeşi-ncerc prin poezia lora mai trăi.”

Înţeleg perfect reacţia snobilor literari de la Chişinău, care în căutare de avangarda literară vor trece cu vederea acest volum în care există suficientă substanţă literară, fiindcă în fond el reprezintă destinul unui autor. Ceea ce este extrem de important vizavi de literatură, ceea ce de fapt marchează un poet, îl defineşte, îl realizează. Am senzaţia că lui Ion Proca i se face o nedreptate. Atunci când poezia lui pur şi simplu este trecută pe planul secund al literaturii. Am convingerea că la o primă lectură Ion Proca este poetul care poate fi descoperit. Pur şi simplu poezia de acest gen are cititorul ei, are auditoriul ei şi ar trebui să aibă şi critici. Fiindcă atunci când îl amesteci în vârtejul comun, dispare aroma, splendoarea, fineţea şi trăirea acestei poezii. Poezia lui Proca este ca un abur, este ca o muzică fină, cine este orb nu vede, cine este surd n-o aude. Dar ea cu insistenţa unui izvor, curge, curge la vale, fiind convinsă că într-o zi, deasupra lui se va apleca un om însetat...

Iurie COLESNIC

Şotică Basarabeanu - rudă cu Ivan Cionkin

         Harnicul şi pătimaşul ziarist Ion Proca se apropie de un important jubileu. Cu această ocazie s-a decis să ne reamintească: eu, Ion Proca ot Coloniţa, mai sunt şi prozator, şi poet. Deci, în vara lui 2005 îi apar, una după alta, două cărţi, le-aş zice de răboj, care etalează virtuţile de artist ale prejubileului.        Părinţi (Editura Grafema Libris) adună în cele 270 de pagini versuri (alese) scrise de autor pe parcursul a 46 de ani!. Din 1959 (caiete şcolăreşti: Mi-i dragă învăţătoarea de chimie. / Astăzi mi-a pus nota doi) şi până în anul de graţie 2005: stai pe loc şi nu mişca / începutu-i pe saltea / şi sfârşitu-i tot pe ea.         Cea de a doua carte, scoasă la aceeaşi editură include două proze: Mareşalul umbrelor şi Ridicarea. Ultima e un scenariu de film, răsplămădit într-o nuvelă de proporţii. Iar Mareşalul umbrelor, considerat de autor roman, e mai degrabă o culegere de povestiri (snoave), 200 pag., tip Hanu Ancuţei, istorisite de personajul şi eroul narator Şotică Basarabenu. Pentru acest tip de proză, ruşii au sintagma: roman v novellah.         Mareşalul lui Proca are foarte multe afinităţi cu vestitul - acum - roman al lui Vladimir Voinovici Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin. Ambele lucrări satirizează falsul din societatea ex-sovietică. Atât autorul rus, cât şi confratele nostru posedă o rară calitate: darul înnăscut al culturii râsului (hazului). Fiind nişte romane cu multă substanţă militară şi Voinovici, şi Proca dau dovadă de cunoştinţe specifice acestei sfere. De altfel, autorul rus a făcut patru ani de armată, îl cităm: “gde za cetâre goda prosiel slavn`ai puti ot readovogo do readovogo”. Ei, bine lui Proca pentru acest slavnâi puti i-au fost de ajuns 3 ani.         Eroul central (Mareşalul umbrelor)  este Şotică Basarabeanu din satul Rătăcita, judeţul Prăpădeni. Acesta, ajuns la vârsta venerabilă când scotea caii la păscutul de noapte, le povestea unor baistruci peripeţiile prin care i-a fost dat să treacă. Moşul mai uită că are în calitate de ascultători nişte copii şi constată, ca un bun cunoscător în materie: “Pe acel pat dormea o femeiuşcă mai frumoasă ca a lui Artimon Nantu  (un oarecare sătean din Rătăcita - Coloniţa). Ulterior moş Şotică (şi autorul) uită intenţionat sau îşi amintesc prea rar de ascultători. Pătărăniile sunt pentru toţi.         Dacă Vladimir Voinovici este preocupat, mult, şi de compoziţia romanului său (care tinde a fi de o rotunditate clasică), şi de dinamica faptelor, Ion Proca, în mare, neglijează aceste aspecte romaneşti. Valoarea fundamentală a cărţii autorului nostru nu stă în epică (este, în temei, un roman al inacţiunii), ci în situaţiile groteşti şi în dialogurile de o rară voluptate comică.        Aşadar, printr-un concurs paradoxal de împrejurări, se întâlnesc, în Berlin, Şotică Basarabeanu, soţia acestuia, Măşuţa, şi Hitler. Şotică îl roagă - avertizează pe Fuhrer: - Adolf, eu te rog s-o laşi în plata Domnului. În caz contrar împuşcă-mă şi pe mine. Nu vezi că-i o ţărancă nevinovată. Ea nici nu te cunoaşte măcar. Alta ţi-ar fi văzut mutra în ziare, dar Măşuţa n-are când citi gazete, că ea trebuie să facă negot la Berlin cu sâmburi de bostan (întrerupem citata şi zicem: urmează excelenta puantă - motivaţie a lui Proca) ca să nu aibă copiii germani limbrici.        Hitler e mulţumit de fapta Măşuţei, o răsplăteşte cu multe bijuterii şi cu un boţ de platină (!). Mai mult: vrea să vină în ospeţie la Rătăcita. Dar ţăranca basarabeană nu-i încântată de dorinţa fuhrerului: - îs vreo patru zile de când n-am fost acasă. Am lăsat cam dezordine în casă. Să nu te sperii mata cumva, tovarăşe Hitler.         Măşuţa foloseşte adresarea oficială, impusă de sovietici. După care mai discută, se topesc normele impuse de statutul oficial şi Măşuţa îi zice, ca la Rătăcita - Coloniţa, bade Adolf (!).        Oricum, cei trei aterizează în Rătăcita, Hitler bea trei ulcioare de vin, se îmbată, este urcat în avion de către Şotică şi ţin calea aerului spre Africa. Avionul este aprins chiar de nemţi şi Şotică Basarabeanu strigă că trebuie să catapulteze. Habar n-are de tehnică. Nici nu ştie pe unde-i clempuşul. - Apasă, biserica mă-ti, pe clempuş că acuş exploadează avionul!”.        Mareşalul lui Proca abundă în scene neverosimile, groteşti, la care, alături de Şotică Basarabeanu, tăranul de la Rătăcita, participă personalităţi de primă mărime: spionul de rezonanţă mondială Allen W. Dulles, Mareşalul rus Jukov, dictatorul cubanez Fidel Castro Rus, Nichita Hruşciov, Leonid Brejnev şi mulţi alţii.

Romanul lui Proca este un fel de Istorie deschisă a lui Şotică Basarabeanu, care oricând poate fi completată cu noi şi noi capitole.

Ion IACHIM

Am descoperit un Grigoriu complex

Am reuşit să citesc această carte. Mulţumesc lui Ion Proca. Meritul incontestabil al acestei cărţi e de a aduce în actualitate imaginea lui Grigore Grigoriu, actorul, care a lăsat caractere şi tipologii autohtone şi care alături de Emil Loteanu şi alţi câţiva cineaşti şi actori de ai noştri au creat o cinematografie cu adevărat naţională. Chipurile de eroi pe care i-a întruchipat - Radu Negostin, Sava Milciu, Loico Zobar, sunt chipuri de eroi emblematici care se întipăresc pentru totdeauna în memorie şi care cu adevărat ne-a frapat şi ne-a fermecat în anii 70-80. Iar în aceste filme ale lui Emil Loteanu în care a jucat Grigoriu - Lăutarii, O şatră urcă la cer, Poienele roşii şi celelalte pe care le cunoaştem bine cu toţii sunt filme unice, filme-personalitate, spre deosebire de ceea ce ni se propune nouă seară de seară spre îngurgitare de către diversele canale de televiziuni, un fel de filme de unică folosinţă, pe care a doua zi le-ai uitat, fără personalitate. Astăzi sunt la modă filmele de acţiune, filmele de groază, unde tot se împuşcă, toţi trag unul în altul cu scene apocaliptice, se face sex în disperare, dar majoritatea nu au ceea ce are arta adevărată - sunt lipsite de ceea ce o operă dacă nu are este lipsită de valoare artistică, de sentiment, tandreţe, frumuseţe estetică. De aceea, atunci când inima noastră de oameni recenţi ca să folosim o sintagmă care circulă azi în lumea artei, aparţinând lui Horia Roman Patapievici, atunci când inima noastră de oameni recenţi obosită uneori de prea multe hipermodernisme, bineînţeles, că scoate din raft, dacă ne referim la literatură, pe Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Stănescu, Damian, Codru, Vieru ş.a.m.d. Dacă e să ne referim la cinematografie, la filme, revenim şi vom reveni întotdeauna la aceste filme fundamentale, emblematice, cum spuneam - Lăutarii, O şatră urcăla cer şi celelalte. Cât despre carte... Mă bucur, dragă Ioane, că am descoperit în cartea dumitale un Grigoriu complex. Nu doar un actor frumos, care a avut succes, a fost fulminant, a fost fermecător în filmele sale şi în viaţa de toate zilele, dar am descoperit un om profund, dacă vreţi, un om preocupat de artă, de literatură. Iubeşte poezia. Era fascinat de lumea romanelor lui Dostoevski, de proza lui Eugen Barbu, un artist, lucru mai rar întâlnit, la noi cel puţin, care ţine jurnal. Paginile de jurnal intercalate în această carte sunt de-a dreptul recomfortante, nişte pagini de jurnal ce vizează anii de luptă pentru renaşterea noastră naţională, ce vizează lumea şi arta contemporană. Dar un gând, o idee, care este exprimată mai puţin la modul direct, mai mult există în subsidiar, este ideea ce vizează condiţia omului de artă, realitatea noastră care a marginalizat, a subminat în mod jalnic arta şi cultura. Un actor care nu apare pe platourile de filmare 10-15 ani, ca şi un scriitor care nu-şi poate tipări opera, avem mulţi scriitori de aceştia care sunt condamnaţi la deprofesionalizare, adică la un fel de moarte artistică. Iar moartea artistică a unui creator în viaţă este mai mult decât dramatică, este dezastruoasă. Şi speram să văd aici şi personalităţi din conducerea de astăzi, care stau în vârful piramidei, să-i îndemn să se gândească mai îndelungat şi mai cu eficientă la această situaţie pentru a redresa, în cele din urmă, această situaţie dramatică în care s-a pomenit arta, cultura în general, oamenii de creaţie. Şi pentru a încheia, vreau să spun că am fost şi eu redactor de carte multă vreme, m-a bucurat foarte mult concepţia cărţii, imaginea ei grafică. Foarte reuşită după părerea mea, această formă dreptunghiulară, dacă observaţi bine, prezintă imaginea unui cadru de peliculă cinematografică. Este, metaforic vorbind, un cadru monografic în care este prezentată viaţa şi creaţia unui mare actor, un cadru din pelicula cinematografiei naţionale şi îndrăznesc să spun: este un cadru viu şi luminos din filmul fără sfârşit al cinematografiei universale. Datoria noastră morală este să perpetuăm imaginea actorului Grigore Grigoriu, să-l menţinem cât mai mult în circuitul actual de la noi.

Arcadie SUCEVEANU

Sentimentul de redare a demnităţii Este binevenit faptul că această aniversare, acest jubileu este însoţit de lansarea unui frumos album, unei cărţi, regizată într-un fel, este adunată de harnicul nostru coleg dl Ion Proca. Lectura acestui album mi-a prilejuit amintirile a aproape patru decenii din viaţa mea personală şi, cred eu, din viaţa unei întregi comunităţi. M-am gândit la acest fenomen în care se înscrie şi actorul Grigore Grigoriu şi mesajul care l-a lăsat şi întreaga generaţie de personalităţi care a venit să înfrumuseţeze, aşa cum a spus colegul Arcadie Suceveanu, să estetizeze o lume aflată într-un perpetuu calvar în rătăcire. Or, după relativul dezgheţ al anilor ‘60 cinematografia, şi, în special, stilistica creată de Emil Loteanu, era cu totul altceva decât ni se dădea cu linguriţa şi în mod dogmatic ca să fie luate canon. Acele Poiene roşii cu acel Sava Milciu de o putere extraordinară şi de un tipaj extraordinar împreună cu toată gama, pentru că a fost o gamă de actori care aduceau un suflu nou în cinematografia moldovenească. Acelaşi Victor Soţchi Voinicescu, aceeaşi Svetlana Toma, ne spuneau cu totul altceva. Noi încă adolescenţi ne uităm fascinaţi pe ecrane şi nu ne venea a crede că se poate întâmpla aşa în cultura noastră, în cinematografia noastră. Deodată s-a trezit în noi un sentiment de mândrie. Noi cei umiliţi, noi cei fără de identitate, fără faţă, fără istorie, fără nimic, pentru că totul era şters, ne-am trezit cu acest sentiment de redare a demnităţii. Ei au fost acei care ne-au redat această demnitate. Cam aceasta se întâmpla şi la alte popoare din fostul imperiu sovietic. Era în acelaşi context cu un Jalakiam - vicius, Banionis, Smoktunovski, cei din republicile caucaziene, cu acelaşi Mihai Volontir de aici şi Ion Ungureanu. Venea o lume descătuşată şi lumea aceasta a reuşit să spună foarte multe. Spuneau despre existenţa noastră, despre dorinţa de libertate. Aşa am văzut eu trei componente esenţiale şi absolut noi, care se deosebeau radical de tot ceea ce ni se propunea atuncea. Erau aceste tipaje extraordinare, era o natură nemaipomenită, era un peisaj feeric filmat în codrii noştri şi în dulcea Bucovină. Şi aceasta a fost un component al îndrăznelii cu care venea Emil Loteanu cu echipa sa de creaţie. Şi s-a continuat şi s-a reflectat apoi în Lăutarii, care este unul din marile filme ale secolului XX, chintesenţă a artistului, a artei şi a frumuseţei. Şi Radu Negostin este acel care se jertfeşte pentru această chintesenţă, pentru această libertate. Redă cu disperare, redă cu toată convingerea chipul lui irepetabil, unic în cinematografia mondială. El are şi bărbăţie, şi plasticitate şi consecvenţa mesajului său. Nu mai vorbesc de forţa şi de capacitatea sa. El a lucrat fără dublori şi prin aceasta reuşea să convingă şi să capteze spectatorii nu numai de aici de la noi, ci şi de pe toate meridianele lumii.

          Am fost cu badea Grigore împreună la un congres al spiritualităţii româneşti la 1 decembrie 2003, cu trei săptămâni înainte de tragicul accident, mă uimea pietatea cu care se apropia de toate icoanele care se demonstrau acolo, mai ales Câmpia de la Blaj. Când a apărut pe Câmpia de la Blaj, badea Grigore a amuţit. Ţin minte că nu a scos o vorbă, se străduia să absoarbă tot ce vedea acolo pe Câmpia Libertăţii. Simţeam cum vibrează sufletul de poezie, de dor de patrie şi vedeam în el un poet în care trăia frumuseţea. Astfel chipul lui se desprinde şi din albumul Grigore condamnat la glorie. Jurnalul este într-adevăr o pagină inedită, nu l-am cunoscut şi mulţumesc, Ioane, că ai reuşit să inserezi şi acest aspect şi frumoasele scrisori cu doamna Ecaterina. Şi un alt aspect despre care vreau să vă vorbesc este şi capitolul închinat fiului Traian. Am descoperit aici un artist cu un CD cu foarte bogate roluri interpretate la Teatrul din Piatra Neamţ, un fecior care cu demnitate a preluat modestia aceasta artistică şi s-a angajat, probabil, într-o competiţie valorică cu părintele său.

Pierderea tatălui, sigur, i-a adus o zbucuimare nemaipomenită. Dar foarte exact această zbuciumare se defineşte în notiţele sale despre Hamlet, pe care le aduna, pregătindu-se, probabil, de acest rol. M-a uimit această apropiere a umbrei lui Hamlet. O altfel de umbră şi de interpretare decât cea a personajului clasic. Nu prin sete de răzbunare, dar printr-o permanentă apropiere creatoare. Celelalte componente Emil, Secunda e de veşnicie, Îndoliat poporul îl petrece, completează reuşit acest album. Cred că trebuie reedidat într-o formulă îmbogăţită şi sporită. Şi în această ipostază l-am cunoscut pe un Grigore Grigoriu zbuciumat, neliniştit, frumos, care s-a identificat cu personajele sale şi aşa va rămâne pentru totdeauna în memoria noastră.

Ion HADÂRCĂ

Zobar cel cu pinteni de aur

Cartea lui Ion Proca a ajuns la mine vineri si sâmbata am citit-o. În pofida umorului, ba chiar si a sarcasmului său de baiat spiritual, Ion Proca stie sa-i admire sincer pe oamenii din jur. Are în raport cu ei o atitudine de clemenţă. Pe când redacţia ziarului Ora satului se afla la etajul trei de la Uniunea Scriitorilor, din ferestrele noastre se vedea foarte bine terasa barului. In una din zile, dupa ce a privit mult prin geam, Proca zice despre un cunoscut poet, cunoscut dublu ca scriitor si ca bautor : Mai, cât de mititel si prizarit e, dar cât rachiu încape în el ! Era în spusa colegului meu atâta admiratie, dar si respect nesimulat pentru virtutile poetului Terasist.Am citit doua romane de-ale lui Proca, o carte de poezie care totalizează creaţia poetică a lui Ion şi multe articole semnate de el, şi am ajuns la concluzia, mai ales şi după ce am citit si această recentă carte, că prietenul şi confratele meu luptă cu complexul inferioritaţii noastre naţionale, care ne-a intrat în maduva oaselor ca o molimă. Zilele acestea am aflat că marele istoric şi arheolog, Vasile Pârvan, s-a născut la Gotesti, judetul Cahul. Când am aflat aceasta m-am bucurat şi m-am simţit un fel de polonez semeţ. Ion Proca alungă complexul inferiorităţii din noi şi ne spune în paginile sale de publicistica că îl avem pe primarul Pavel Mocanu din Pănăşeşti, pe Anatol Timuş, directorul întrprinderii Vântuleţ din Chişinău. Tot el a evocat figura luminoasă a Tamarei Ciobanu, acum a marelui artist Grigorie Grigoriu. Cartea despre Grigore condamnat la glorie este, pare-mi-se, din ceea ce am citit eu de Ion Proca, cea mai bună realizare a lui din ultimii ani. A scris-o cu sufletul, cu dragoste copleşitoare pentru distinsul actor, care, îl citez pe Proca “era genial de frumos”. Cititorul îşi dă seama că actorul Grigoriu a fost genial de frumos nu datorită exteriorului său. Măreţia şi frumuseţea actorului veneau din interiorul lui. Rectorul Gheorghe Rusnac, mărturisea într-un interviu, că taică său care era un simplu ţăran, atunci când se ducea la pescuit, spre bătrâneţe, numaidecât îşi punea cravată. Tot acest bătrân, Emilian Rusnac, niciodată nu şi-a permis să iasă în drum cu galoşi fără ciorapi. A ieşi fără ciorapi era considerat un semn de ruşine. Ion Proca îşi scoate majoritatea personajelor în stradă încălţate în cizme roşii,iar lui Grigorie Grigoriu nu a avut nevoie să-i pună cizme roşii. Marele actor le avea. Ion Proca i-a prins lui Zobar-Grigoriu pinteni de aur… Să nu se tocească în lungul drum al veşniciei, pentru care fapt îi mulţumesc şi-i zic noi succese.

Ion IACHIM

Două lacrimi gemene

O să fac o scurtă anatomie a acestei cărţi. Ecranul e altceva, ecranul este o magie, cartea nu este aşa ceva. Şi atunci cum poţi să faci să transmiţi mesajul cititorului. Ion Proca a încercat calea cea mai delicată, calea sentimentului. Cartea este construită pe un sentiment memorialistic, care te duce într-o altă lume şi ai mereu senzaţia că te afli alături de Grigoriu.Este şi al doilea moment delicat-momentul documentar. Cartea are documente: imagini de familie, scrisori şi jurnal. Este un argument al existenţei lui nu pur şi simplu în spaţiu imaginar, ci în cel real, aşa cum este viaţa noastră cu toate problemele ei. Este important acest moment, pentru că el completează ceva ce ne lipseşte. Avem în faţă un actor care ar fi fost superstar la Holywood. Ceea ce este important el avea caracter. Actorul cu chipul lui putea salva un film, dar nu mai mult. Un actor adevărat este un caracter şi acest pas Ion Proca îl face în trecerea de la imagine la caracterul omului. Noi vedem un om, fiindcă dincolo de Grigoriu se deschide un univers. Eroii din film nu sunt Grigoriu, ci oamenii care-l populau pe Grigoriu. El poate fi şi un răzvrătit ca Emilian Pugaciov şi un Loico Zobar care e rupt din fiinţa noastră.Iurie COLESNIC


Cuvântul şi păcatulPoezia lui Ion Proca este o caligrafiere a sentimentelor, demascând penibilul şi ridicolul din aparenţele cotidiene. Se declară „un genial zămislitor de copii”, este copleşit de peisajele şi oamenii ţarinei strămoşeşti de care a fost înstrăinat aproape o jumătate de secol. Astfel în ciclul Caiete din ţara de Vis, priveşte cu ochii adolescentului la rosturile ţării ce i-a turnat tămadă pe rana de fiu rătăcitor.Dacă Grigore Vieru a pus pecetea de icoană pe chipul Mamei, apoi Ion Proca a găsit pentru TATA cele mai înduioşătoare cuvinte, îngenunchind în faţa silabei de aduceri aminte ca într-un necunten ritual de regăsire din tată în fiu.Ca urmaş ce-i sunt, mi-ar părea bine să vă placă şi domniilor voastre această carte, intitulată sugestiv Peţitor de vânt. Eu am citit-o la Iaşi într-o perioadă când aveam de susţinut un examen la Vechiul Testament şi aş fi vrut să-l văd pe tata mai aproape de legile fireşti ale scurgerii veacului efemer al omului şi aveam a înţelegere că drumul pe care a pornit nu-i va aduce vânare de vânt, nici deşărtăciune.I-aş mai dori să scape de capcanele naturalismului utilizat fără perdea. Ştiu că nu-i de feleşagul dumnealui. Cuvântul şi păcatul sunt noţiunile primare. Şi poate că Domnul i le va ierta.

Iulian PROCA,Târgul Ieşilor20 iunie, 1993 Un inconfundabil glas…

Artist al cuvântului, cu adevărat generos, neatins nicicând de mucegaiul ticălos al intrigilor de culise, dl Ion Proca, pe care-l cunosc din faptă, din atitudinea civică intransigentă, rămâne a fi mereu, acest alter-ego al meu, un exemplu de jertfire de sine, Idealului, Visului etern, al arderii sublime întru luminarea de cuget şi simţire.Zeci, sute, mii chiar de nume nu s-au stins în uitare datorită acestui străjer, salvator de la înec al trudei noastre, a cărţilor, acele zăcăminte spirituale ce alcătuiesc impresionantul Înşiră-te mărgărite…La această divină ardere întru renaştere, întru redarea de sine nouă înşine, cu certitudine au contribuit şi vor contribui şi propriile cărţi de poezie şi publicistică, prin care Ion Proca , creatorul cu sufletul sfinţeşte ce-i auz… Şi văzul rourează cu al său chip de prieten, de părinte, de Fecior al Ţării, un inconfundabil glas al naţiunii, un scriitor cu laurii de cinste nicicând vestejiţi de nemilostiva schimbare a vântului vremii sub care ne aflăm cu toţii.Iată ce înseamnă a fi Om de Caracter, de nobilă gintă latină.

Agnesa ROŞCA


Povestea lui Ion şi oastea lui

A fost odată un om.„Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, a scris despre el Lucian Blaga şi „mut ca o lebădă”, s-a retras apoi, etern împăcat, într-o poiană viscolită cu îngeri.Omul care a fost odată ca niciodată ştia că cele mai fericite făpturi izvodite de gândul Întâi Stătătorului lumii, fluturii adică, aveau viaţă fulgerată: cât numai o zi. Mai bine scris : o viaţă de o zi ori o zi de o viaţă, totuna efemeridă rămânea în veac.Omul care a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit pe el însuşi, prin noi înşine, pentru voi înşivă la toate timpurile întâmplate în vis şi aievea, într-o preabună din înserări s-a luat şi s-a despovărat de sine, hotărând să nu-şi mai aparţie sieşi, celui „atât de mult al pământului” şi dăruindu-şi fărâma de viaţă fluturilor, fără de seamă i-a veşnicit între două coperte de scriere împărătească pentru totdeauna.Mai bine scris: între două maluri de cer; pe un mal, omul nostru, pe celălalt, oştimea voioasă de fluturi angelici zburând de pe un cuvânt înflorit al Creatorului pe un altul înrodit, până devin, la rândul lor, Cuvânt îmbietor ca o miere duhovnicească.Deşi, s-ar părea, omul nostru nu e un simplu grădinar, altfel spus: îngrijitor de albastră poiană. De ceva vreme, cel ce-şi zice Ion Proca şi ne zice în cartea neamurilor cununate în Slava Netrecerii a ajuns săpăstorească un catastif de vieţi care-ar mai fi rătăcit cu aripile frânte printre muritori de nu le-ar fi sunat clopotul în cer şi atunci, suflete stoluri, stoluri s-au înălţat din poiana pe unde ne plimbăm fiecarele din noi vieţuirea spre poiana tăinuită, din mila Atotşiitorului, în ochii neuitători ai lui ProcaPe chipil lui, dacă mai ştiţi să priviţi în adânc, două lumânări necunten plâng Dumnezeire. Fluturii şi-au prins aripi de îngeri şi fac popas pe umerii lui glăsuind:„O oaste de îngeri/ Cu un ciobănel/ Mări iese-n cale,/ Coboară la vale...”La Valea Pururi Plângerii noastre în Domnul!

                                                                                        TRAIANUS


Încă de pe când era elev la o şcoală din Chişinău, acest june pirpiriu, ca o trestie (acum voinic gorun), trecea pragul redacţiei Moldova socialistă şi îmi lăsa câte un caiet cu poezii.Într-o bună zi i le-am publicat. Şi nu l-am mai văzut. A dispărut. Mai apoi îmi scria din armată.Astfel am devenit naşul lui literar.Fiind consultant la Uniunea Scriitorilor, junele la fel venea şi dispărea. A debutat târziu, dar bine. Acum împărţim acelaşi birou de la Glasul Naţiunii. Când ni se face lehamite de scris, coborâm la demisol, la madam Olguţa (un personaj a la Ionel Teodoreanu) şi comandăm câte un clătici. Adică ceva de clătit gâtul.Mâine, în prima zi de iarnă, va împlini 50 de ani. E un copil frumos. Şi la cele spuse aş mai adăuga, că dintr-o carte de a mea, Focuri de toamnă, a învăţat o poezie pe de rost. Când mi-i trist îl rog să mi-o recite.Gheorghe VODĂ

 

todas las traducciones de Ion Proca


Contenido de sensagent

  • definiciones
  • sinónimos
  • antónimos
  • enciclopedia

  • definiţie
  • sinonim

   Publicidad ▼

 

8530 visitantes en línea

computado en 0,047s

   Publicidad ▼