Definición y significado de Mănăstire

Pentru alte sensuri, vezi Mănăstire (dezambiguizare).

O mănăstire (din limba greacă μοναστήριον, monastērion - "locuință izolată") ^[1] este un așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe, sau un ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ.

În cultul ortodox, mănăstirea are în centrul de compoziție biserica, în jurul căreia se află construcțiile anexe:

• chiliile (încăperile pentru folosința călugărilor din mănăstire),
• trepeza (sala de mese din mănăstirea ortodoxă),
• arhondaricul (spațiu al unei mănăstiri ortodoxe destinat pentru găzduirea oaspeților și pelerinilor),
• paraclisul (mică biserică cu destinații restrânse, echivalentă ortodoxă a capelei din cultul catolic),
• cuhnia (bucătăria),
• turnul-clopotniță (acesta fiind de obicei turn de poartă).

Uneori, din complexul unei mănăstiri face parte și o casă domnească (de ex. la Mănăstirea Probota sau Mănăstirea Horezu).

Acest ansamblu este înconjurat, în general, cu ziduri de apărare (de exemplu Mănăstirea Sucevița, Mănăstirea Dragomirna, Mănăstirea de la Brebu). La unele mănăstiri ortodoxe există și o bolniță (spital) cu un paraclis.

Mănăstirile de cult catolic au biserica pe una dintre laturile curții interioare, în jurul căreia se află:

• dormitoarele,
• refectoriul (Sală amplă, aflată în compunerea unui ansamblu monastic catolic, poziționat cel mai des în paralel cu biserica, pentru a închide claustrul. Fără a se supune unor reguli arhitectonice stricte, el deține mult mai multă lumină decât biserica, pentru a ajuta activitățile diurne din mănăstire. Servește și ca sală de mese, motiv pentru care are bucătăria în vecinătate, iar la interior se instalează un amvon pentru lecturi colective de texte sacre.),
• sala capitulară (Spațiu al unei mănăstiri catolice, de obicei înzestrat cu un altar sau chiar cu absidare, destinat întrunirii colegiului de monahi titulari, în frunte cu abatele sau starețul).

Primele mănăstiri creștine au fost construite în secolul al IV-lea în Egipt și Siria. În evul mediu, mănăstirile au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în aceea epocă, multe ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase mănăstiri sunt monumente de arhitectură (cum ar fi mănăstirile de la Muntele Athos din Grecia, mănăstirea Cluny din Franța, cea de la Pavia, Italia, de la Escorial din Spania sau mănăstirea Westminster din Londra).^[2]

  Mănăstiri din România

  Mănăstiri construite de Nicodim de la Tismana

Un mare număr de mănăstiri a fost construit de Sfântul Nicodim Cel Sfințit de la Tismana și de ucenicii săi, în timpul vieții sau imediat după trecerea lui la cele veșnice în anul 1406. Unele mănăstiri sunt construite pe vechi lăcașuri de cult (de. ex. Vodița, Tismana, Vișina, Prislop), iar bisericile lor Nicodim fie le-a reparat sau le-a adăogit, fie că le-a construit din zid dacă ele erau din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite special de ei, pentru a se îngropa acolo. Mai sunt altele care de fapt sunt metoace, adică vechi fundații boierești care au fost ulterior închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneți, Topolnița, Valea cu Apă. Un alt grup, mai ales pentru vremurile mai apropiate nouă, provenea din roirea călugărilor care, în căutare de locuri pustii, prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii și-și formau chilii izolate (cele două Cioclovine, Ploștina Drăgoeștilor în hotar cu Hobița, schitul Aninoasa).

In sfârșit, urmează marele grup al bisericilor și mănăstirilor aflate pe traseul urmat de Nicodim în căutarea locului sfânt de la Tismana și descris de Ștefan Ieromonahul. De-a lungul timpului acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de lăcașuri de cult de la Izverna și Ponoare până la confluența râului Tismana cu Jiul, ba chiar și până în Banat.

Prin faptul ca Nicodim și ucenicii săi au construit un mare număr de mănăstiri, multe mănăstiri construite la două-trei secole după Tismana, și-l arogă pe acesta ctitor sau pe un „ucenic trimis de Nicodim de la Tismana”.

  Organizarea vechilor mănăstiri

În fruntea fiecărei mănăstiri se afla un egumen, ales de sobor sau direct de domnitor (de regulă, numirea era pe viață). Egumenul era ajutat de unul sau mai mulți duhovnici (responsabili cu slujbe, mărturisiri, îndrumări) și de econom (conducătorul gospodăriei mănăstirii). La rândul său, duhovnicul era ajutat de eclesiarh (care avea în grijă inventarul bisericii și se îngrijea de întreținerea ei) și de canonarh (conducătorul ceremonialului, mai ales duminica și de sărbători). Economul avea și el mai multe ajutoare: vistiernicul (casierul), chelarul (care se ocupa cu pregătirea și supravegherea sălii de mese), arhondarul (responsabil cu primirea vizitatorilor), bolnicerul (căruia îi era încredințată bolnița în care erau îngrijiți călugării bolnavi și bătrâni) și bibliotecarul.^[3]

  Note

  Bibliografie

• România - Harta mănăstirilor, Amco Press, 2000

  Legături externe

• Zenovie Pâclișanu - Vechile mănăstiri românești din Ardeal (în "Cultura creștină", pag. 151-170)
• Lidia Gross - Monasteriologia

  Vezi și

• Călugăr